Scurgerea de Lumina

“Este oprirea rapida a vietii. A functiilor vitale. Ai 3 – 4 minute. Ai trei sau patru minute sa-l intalnesti. Se intampla numai in conditiile astea: trebuie sa fie in moarte clinica. Moarte subita. Oprirea rapida a vietii. Stop.”

Nu-l interesa lumea, si pe cat de mult cei din jur il priveau, unii mirati, altii compatimitori, altii cu batjocura, el reusea sa treaca frivol peste prejudecatile oamenilor. Nu se gandea, nici nu s-a gandit vreodata, ca oamenii ar putea sa-l faca sa renunte la felul lui de a fi. Oricum nu era nimic ciudat in a fotografia un caine lovit de o masina, in lumina blanda a apusului care se cobora aproape parintesc asupra blanii brune-rosiatice a cainelui, care se misca usor, dar nu fara vreo semnificatie, in bataia unei adieri de toamna. Ba chiar unii batrani ce stateau in poarta si discutau despre compensate l-au luat la rost, pe motivul ca “Il bate Dumnezeu!”. Sau alt’data, cand, desi ploua, a iesit din casa sa faca poze unui betiv care cazuse cu capu de asfalt si, lungit cat o pomana, cu sangele siroindu-i din cap, horcaia incercand sa traga cate o gura de aer, ca dupa un efort prelungit. De la geam avea vedere catre strada, si mai ales catre intersectia unde era amplasat strategic un birt, pentru soferii de tir si betivii din comuna, care obisnuiau, si unii si altii, sa viziteze acel lacas si, ocazional, sa se ia la bataie pe motive felurite si foarte exotice. Unii ar spune ca nu e cine-stie-ce, ca asta se intampla frecvent, ba inca si la “case mai mari”, insa pentru un fotograf acea microsocietate era preludiul unui portofoliu al emotiilor umane, si nu numai. Cu toate acestea se simtea ingradit, si se obliga singur sa gaseasca situatii la limita, fie ele scarboase, fie de un frumos dumnezeiesc, care sa taie rasuflarea oricarui om. Probabil din cauza asta atrasese asupra lui o aura funebra, cateotada de-a dreptul infricosatoare, care actiona ca un fel de scut spiritual intre el si lume.

“Tu de unde stii? Tu ai vazut?”
“Da!”

Oprirea brusca a vietii. Soc. Emotie. Moarte subita. Se gandea numai la asta. La ce auzise. Incepuse sa-si inchipuie fel-de-fel de scenarii, mai mult sau mai putin probabile, care implicau un demers fotografic la granita dintre viata si moarte. Ii trebuia doar un om care sa moara. Sa fie dispus sa moara. O serie de evenimente, biologice, metafizice, n-ar fi contat, care sa duca la moartea unui om in prezenta lui. Dar trebuie sa moara subit. De aceea probabilitatea ca sa se intample asta, ca si act medical, era foarte rara, daramite sa se mai intample si in prezenta lui. Citind ca moartea subita poate fi provocata si de o emotie puternica, un soc, incepuse sa pandeasca batranele din sat, pe strada, noaptea. Desi e posibil sa fi functionat, dac-ar fi iesit dupa stalpul din fata portii lu’ Zbanghioaica, si ar fi tipat cu putere la o baba, cu intentia de a o speria de moarte, noaptea i-ar fi imputinat si ingreunat misiunea de a fotografia. A incercat totusi, intr-o seara, sa sperie doua batrane, dar se pare ca aveau inima puternica si, mai mult, au pus si mana pe cate o piatra azvarlind-o dupa el. Plus ca s-a chinuit si si-a rupt pantalonii sarind intr-o gradina, sa scape de batrane, care s-au pornit sa urle prin sat cum ca le-a atacat,cu gandul sa le violeze, un barbat care parea, dupa spusele lor, ca seamana cu baciu din sat. Se stia despre baci ca e capabil, dupa ce a fost prins sodomizand o capra. A doua zi politia era la stana. Altadata, pandind copiii care se duceau sa faca baie la rau, dupa o noapte ploioasa, a sperat sa se inece vreunul, si se gandea cum l-ar fi tras la mal, si ar fi asteptat sa moara. Ba inca se apucase sa citeasca din ghidul de prim ajutor din trusa medicala din Dacia 1300 a lu’ tata-sau, despre metodele de resuscitare si mentinere a functiilor vitale in diverse situatii. Se gandea ca va putea determina cu precizie cand inceteaza viata. Luase in calcul si cele 3 – 4 minute. In ciuda eforturilor facute nu reusea sa gaseasca o solutie. A fost pana si-n spitale, stand pe langa camera de garda unde erau adusi pacientii la urgente, sperand sa moara unul pe targa. Dar multi mureau in camera de garda. Ieseau acoperiti de acolo. Apoi s-a gandit sa ocheasca un cersetor, sa-l urmareasca, sa vada unde-i e barlogu si sa-l omoare. Isi facuse planul destul de minutios, mai ales la partea cu moartea, trebuia sa moara subit. Sa nu mai respire, sa nu ceara indurare, sa nu mai miste. Dar nici dedicatia lui paroxistica fata de aceasta idee n-ar fi putut sa-l determine sa faca o crima. Astfel ca, intr-o zi, si-a montat aparatul pe trepied, langa treptele din fata casei, l-a setat pentru declansare temporizata, la 10 minute: in doua minute ar fi fost sus pe casa, in 3 minute s-ar fi pregatit (se gandise la marja asta de eroare dat fiind ca alegerea constienta a mortii nu era tocmai un lucru usor), iar in alte 5 minute, calculand dupa cazatura in cap pe care vroia s-o ia, ar fi fost in agonie pana in momentul mortii, cand aparatul s-ar fi declansat. Desi in mintea lui toate erau clare, inca mai ezita gandindu-se la durerea ce o va lasa parintilor, dar se consola cu ideea ca, daca va functiona, parintii vor vedea poza si se vor linisti. “Totul o sa fie bine!”

Crapatura din craniu lasa sangele sa se prelinga pe ciment in rotocoale. Parintii lui, cu fetele zbarcite de emotie, se pusera in jurul sau, ca la un priveghi autentic, gesticuland dupa ajutor, tipand si exprimandu-se cum puteau mai bine in contextul situatiei. Totul parea ca se desfasoara in reluare pnt el, care privea de jos aparatul, zambind si incercand parca, in toata agonia mortii, sa-si linisteasca parintii cu candoarea fetei lui schimonosite de cazatura. Cerul era pe sfarsite. A ridicat sfarsit mana, intr-un ultim spasm al impulsurilor electrice specifice vietii, aratand spre aparat.

Poza, inramata, prezenta un baiat, de vreo 17-18 ani, intr-o balta de sange, un barbat si o femeie care se uitau fix in lentila aparatului, si o pata alba, undeva sus, iesind parca din cadru. Cei de la laborator au zis ca e o eroare de aparat: scurgere de lumina.