În mijlocul furtunii o punte se destramă
Pierzi o iubită veche, ţinută într-o ramă
Rămâi doar cu o poză, de furie şi de teamă
Iar umbra ei, în beznă, isterică te cheamă.
Spargi rama de pământ, nu plângi
Nu scoţi un icnet, o urmă de cuvânt
Te uiţi în altă parte, şi norii fluturând
Se-adună-n ghem toţi peste tine
Pământ cutremurând.
Îţi reciţi singur în cap, convins de libertate:
„Ăla care iubeşte mai mult e inferior,
Trebuie pedepsit.”
Şi gata – atât a fost. Nu mai e nici o umbră
N-o mai iubeşti, te laşi pe spate
Atât de obosit...
E-atât amar în gură, şi ea atât de goală
Şi nu-ţi mai pasă, vrei s-adormi
Doar sângerând cerneală.
Dar stai – se-aude-un tunet
Scuipând deasupra ta
Şi scrii ce vezi, şi vezi ce scrii
Un zâmbet ca lumina
Un chicot de departe
E un magnet, e altă şansă
Chiar dacă
O lume vă desparte.
Şi te ridici şi fugi în noapte
Ca un strigoi pierdut
Şi ştii acum, cu siguranţă
Nimic nu ai pierdut.
În mijlocul furtunii o punte se clădeşte
Dansezi pe-un vals de inimi frânte şi speranţe
Motorul mort din tine, de mult stins, iar porneşte
Te-aşteapt-o lume înainte de vise şi romanţe.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 comentarii:
ce bine e în pieptul ei!
cerul e albastru ca peruzeaua!
norii sunt de plastilină colorată
cum tu, cititorule, poate că n-ai văzut niciodată
(pe tine poate nu te-a iubit nici o fată...)
aicea soarele e de zgârci, luna de porţelan
şi până şi tractoriştii îl ştiu pe de rost pe Paul Celan
şi până şi păpădia şi muşeţelul
sunt trase de chinezi, cu penelul.
ce fermecată lume! trec prin seară
taxiuri de cleştar şi scorţişoară
şi printre limuzine se strecoară
fata cu şosete de diamant.
în şoldu-i de sticlă
are o pâclă
de rotiţe dinţate şi un piston de argint.
rotiţele se rotesc, pistonul pompează
şi adolescenta înaintează
târându-şi părul de diamant pe Calea Moşilor.
:) m.c
[:x] [:x]
Cerul nepătruns
Ascuns in propria-i taină
Albastrul său străpuns
De doritori de faimă
Cea mai puna postare a ta.
Felicitari
Trimiteți un comentariu